Începuturile aromaterapiei moderne

    

Cu toate că exista o tendinţă aproape generalizată de a abandona tratamentele efectuate cu ajutorul esenţelor aromate din plante, totuşi, la începutul secolului XX, s-au găsit câţiva cercetători care să efectueze nişte studii foarte elaborate şi bine fundamentate ştiinţific despre proprietăţile antiseptice ale esenţelor. Aceste cercetări au arătat calităţile acestui tratament şi au motivat întru totul oportunitatea folosirii lui.

Printre primii cercetători se află medicii francezi Meunier şi Cadeac, ale căror studii şi concluzii au fost preluate şi extinse de către doctorii Gatti şi Cajola, din Italia.

Cel care a utilizat pentru prima oară noţiunea de “aromaterapie” a fost chimistul Rene Gattefosse, care iniţial s-a ocupat de fabricarea parfumurilor, dar, care în urma unui accident produs în laboratorul său, a constatat puterea vindecătoare antiseptică şi cicatrizantă a uleiului pur de lavandă pe propria-i rană. Acesta a fost motivul pentru care a început să efectueze cercetări asupra puterii curative ale uleiurilor esenţiale.

Gattefosse a subliniat într-una din articolele sale unul din preincipiile de bază ale terapeuticii naturiste: substanţele trebuie folosite în forma lor naturală, neprelucrată în sensul descompunerii.7

Şi-a publicat prima carte, cu titlul simplu şi sugestiv “Aromatherapie” în anul 1928, după care au urmat o serie de alte cărţi, studii şi articole ştiinţifice publicate în toată lumea. Cu toate că studiile sale au început să suscite un mare interes în lumea medicală, odată cu izbucnirea celui de-al doiea război mondial, acesta s-a stins.

Cel care s-a inspirat din lucrările lui Gattefosse şi s-a inspirat din ele a fost doctorul francez Jean Valnet, care a fost şi cel care a făcut ca aromaterapia să fie considerată o terapie ce nu trebuie ignorată.

Valnet a fost mereu interesat de utilizarea plantelor în terapii şi a experimentat foarte multe dintre ele în tratamentele sale. Chiar şi în timpul războiului a folosit cu succes esenţe pentru tratarea rănilor şi a observat că este o terapie cu un foarte mare grad de eficeinţă. A publicat cartea “Aromatherapie” în 1964 şi un volum impresionant de studii şi articole. Faptul că aromaterapia este astăzi recunoscută ca o metodă de tratament de sine stătătoare este aproape în întregime opera mucii sale.

În ceea ce priveşte studiile legate de puterea vindecătoare a esenţelor aromate nu trebuie să uităm cercetătorii italieni, printre care Paolo Rovesti, director al Institutului de deriaţi vegetali din Milano, care în ultimii ani a adus contribuţii foarte importante în domeniul acestei discipline. El a cercetat cu precădere esenţele specifice Italiei, cum ar fi bergamota, lămâia, portocala şi derivatele sale. El a fost primul care a demonstrat clinic eficienţa acestor esenţe în tratamentul stărilor de anxietate şi depresie.

Aromaterapia continuă să se impună în zilele noastre prin rezultatele remarcabile ale tratamentelor diverselor afecţiuni. Există de asemenea o tendinţă de revenire la valorile medicinei tradiţionale, printre care aromaterapia ocupă un loc foarte important. Această tendinţă este fundamentată pe noi cercetări, care confirmă clinic şi experimental proprietăţile curative ale esenţelor pe de o parte, şi descoperă noi proprietăţi, nebănuite până acum ale acestora, pe de altă parte.

Trecerea la modernism

         

În timpul secolului XIX multe esenţe au fost studiate printr-o prismă mult mai ştiinţifică decât se putea înainte. Apare în 1882 Materia Medica a lui William Whitla, lucrare ce conţine 22 de esenţe oficinale, printre care muşeţelul, scorţişoara, ienupărul, lavanda, lămâia, menta şi rozmarinul, şi trei esenţe neoficinale.

Ştiinţele au cunoscut un progres remarcabil, printre care şi studiile botanice şi cele ale esenţelor plantelor. Au fost lăsate deoparte formulările empirice şi încercările de clasificare iniţiale ale alchimiştilor, precum cald, rece, etc. De asemenea explicaţiile fenemenelor sunt formulate pe bazele noilor descoperiri din domeniul anatomiei şi fizioogiei, iar înţelegerea funcţionării diverselor boli are ca urmare reconsiderarea folosirii plantelor în tratarea acestora.În timpul testărilor ştiinţifice de laborator a diferitelor plante, unele caracteristici ale acestora au fost confirmate de rezultate, altele nu s-au putut verifica, sau au fost infirmate.

Din păcate, în această perioadă nu toate studiile au reflectat adevărul în întregime, motiv pentru care în urma concluziilor prematura, multe plante şi esenţe au fost abandonate, preferându-se folosirea medicamentelor chimice.

Datorat şi exuberanţei aproape generalizate ce a cuprins lumea în urma multitudinii de  descoperiri ale ştiinţelor, printre care şi cele din domeniul biologiei, medicinei şi chimiei, în timp s-a instalat o tendinţă generală de a se renunţa tot mai mult la remediile naturale şi la esenţe în favoarea produselor medicamentoase chimice, care acţionau mult mai rapid, cum ar sulfamida, despre care se credea că ar reprezenta panaceul universal ce va putea vindeca toate maladiile.

În acest context, scăzând numărul esenţelor din farmacopei, acestea au fost creditate cu tot mai puţine caracteristici terapeutice şi au ajuns să fie excluse din acestea. Cele câteva care au mai rămas, au fost folosite mai degrabă în alte scopuri decât cele originale.

Esenţele europeene ale evului mediu şi ale renaşterii

          Un număr considerabil de manuscrise din Anglia secolului al XV-lea prezintă decrieri ale esenţelor şi ale modului lor de preparare. În general este vorba de infuzii vegetale, planta fiind încălzită în ulei timp de câteva ore sau zile. Odată procedeul terminat, urma o filtrare sau o decantare pentru ca uleiul să poată fi folosit.

O esenţă foarte utilizată în acea perioadă a fost uleiul de mastică, Oleum Mastycum, despre care se credea că alină durerile de stomac, pe cele reumatice de la încheieturile umerilor, şi în general, vindecă bolile de ficat şi splină. Mastica este o răşină foarte asemănătoare tămâiei. Din studiul acestor manuscrise se poate trage, de asemena, concluzia că folosirea aromaticelor pentru maladii ale organelor interne nu este nicidecum o noutate.

Multe manuscrise în latină din acea perioadă prezintă reţete similare, unele dintre ele atât de empirice şi fanteziste încât include în componenţă foarte multe ingrediente dezagreabile precum şopârele, muşte, broaşte sau chiar fecale de diverse animale. Există însă şi altele, care, prescrise pentru anumite afecţiuni, nu diferă foarte mult de compoziţiile prescrise în zilele noastre pentru aceleaşi maladii.

La sfârşitul secolului XV a apărut un manuscris numit An Herbal, de autori anonimi şi care dedică un întreg capitol uleiurilor extrase din vegetale. Însă primul tratat integral de erboristică este considerat cel al lui Banckes, intitulat Herbal, apărut în 1527. Acest tratat conţine foarte multe reţete pentru diverse esenţe, cele mai multe pentru prepararea uleiului de trandafir. Aici se prezintă mai multe modalităţi de preparare a acestuia: “Se fierb trandafirii în ulei şi se păstrează.” Sau  “Se umple un vas din sticlă cu trandafiri şi ulei şi se fierbe după aceea într-un cazan plin cu apă şi acest ulei este bun.”; sau “se freacă trandafirii proaspeţi cu ulei şi se pun într-un vas de sticlă după care se ţine vasul la soare şi acest ulei este bun pentru diverse maladii ale diferitelor părţi ale trupului dacă se ung cu acesta”.

Oricare ar fi fost metoda folosită pentru obţinerea esenţelor, este evident că uleiurile aromate erau folosite cu scop terapeutic în secolele XIV-XVI. În general erau aplicate extern, dar prin absorbţie aveau efecte benefice şi asupra organelor interne, drept pentru care au existat prescripţii medicale şi în acest sens.

Una din lucrările cele mai remarcabile ale acelei epoci a fost cea lui Thomas Bristol, intitulată Ordinall of Alkimy. Acestă carte, publicată în 1447, are o serie de observaţii foarte importante asupra mirosurilor. Bristol încearcă să descopere o legătură între mirosul diferitelor plante şi proprietăţile ei ei terapeutice.

Alcimiştii au avut tendinţa de a clasifica toate elementele cu care lucrau conform principiilor de bază constituente ale Universului, respectiv caracteristicile principiale ale acestora. Aceste principii, apa, focul, pământul şi aerul, se combinau cu proprietăţile esenţiale: rece, cald, umed şi uscat. Nu este de mirare că, în aceste condiţii, plantele au ajuns să fie clasificate după temperatura lor. Toate aceste concepte aveau o oarecare similaritate cu principiile chinezeşti yin şi yang.

O altă analogie pe care o făceau alchimiştii era aceea că similaritatea unei forme anume a anumitei părţi dintr-o plantă cu unul din organele umane, indica faptul că acea plantă era potrivită pentru tratarea acelui organ. Cu toate că această metodă pare primitivă, totuşi, au existat câteva coincidenţe remarcabile: rădăcinile de pin se aseamănă foarte mult căilor urinare şi trompelor uterine şi sunt în aelaşi timp cele mai potrivite pentru tratarea acestor organe. De asemenea nucile de chiparos seamănă cu ovarele şi se pare că sunt cele mai indicate pentru tratarea acestora.

O maladie foarte gravă ce era caracteristică pentru Evul mediu şi Renaştere a fost ciuma. Nicholas Culpepper unul dintre cei mai renumiţi medici şi astrologi a scris o carte care conţine o serie de reţete printre care şi o reţetă de pomadă pentru timpuri de ciumă. Acest amestec aromat conţinea multe denumiri pe care astăzi nu le putem identifica. Printre elementele constituente cunoscute  se numără labdanumul, camforul, nardul, cuişoarele,nucşoara, guma arabică, toate acestea dizolvate în apă de trandafiri.

Din cauză că se credea că factorul declanşator al bolii se află în aer, în timpul epidemiilor de ciumă se foloseau foarte mult fumigaţiile. Se recomanda arderea diverselor lucruri care degajau sulfuri subtile. Printre acestea se numărau benzoea, tămâia şi toate lemnele aromatice.

În perioada marii epidemii de ciumă care a devastat Europa, s-au aprins focuri la intervale regulate la toate intersecţiile, se făceu fumigaţii cu sulf, hamei, piper şi tămâie, atât pe străzi cât şi în încăperile în care erau bolnavi şi în spitale. O altă metodă de apărare care era foarte des utilizată era agăţarea de pilule parfumate cu lanţuri de argint de gât. În general erau la mae căutare  arometicele, care se pare că au fost singurele antiseptice disponibile.

Nu se ştie cât de eficeinte erau aceste măsuri, dar se pare că parfumierii şi persoanele cae erau în preajma emanaţiilor aromate erau mai puţin predispuse spre a contracta boala. Cu toate că poate fi vorba de simple coincidenţe, este totuşi posibil ca aromaticele, prin caracterul lor antiseptic şi bactericid să fi avut un efect profilactic asupra acestor persoane, oferind o protecţie reală împotriva ciumei. Pe de altă parte medicii, chiar până în secolul XIX, purtau la capătul bastoanelor de plimbare mici recipiente umplute cu aromatice, pe care le miroseau ori de câte ori plecau de la o vizită a unui  bolnav contagios.

Parfumeria şi aromatele în Orient

După căderea Romei, romanii supravieţuitori s-au refugiat la Constantinopol, ducând cu ei toate cunoştinţele şi tainele parfumeriei. Bizanţul era în plină înflorire, iar parfumurile au cunoscut o dezvoltare impetuoasă, comerţul cu mirodenii şi cu răşini aromate devenind unul din factorii economici cei mai importanţi.

Primele distilări le-a efectuat Abu Allah Ibn Sina, un renumit doctor arab, cunoscut şi în occident sub numele de Avicena. El a trăit în secolul al X-lea şi lăsat în urmă o operă impresionantă ce conţine aproape 100 de cărţi.

Experienţele iniţiale le-a efectuat pe trandafiri, Rosa centifolia, una din cele mai îndrăgite flori ale orientului. Descoperirea a fost pusă imediat în practică şi s-a trecut şi la distilarea altor plante. Astfel, datorită calităţii esenţelor, renumele parfumului arăbesc (cunoscut sub denumirea de apă de trandafir) s-a răspândit în întreaga lume.

Arabii mai aveau un obicei foarte asemănător cu cel al egiptenilor: preparau unguente sub formă de con care, puse pe cap, se topeau şi parfumau tot corpul. În general, aceste obiceiuri practicate erau caracteristice ţărilor cu un climat călduros.

În ceea ce priveşte civilizaţiiile Orientului îndepărtat, este greu de presupus că acele popoare, din Creta Minoică sau China, care au avut o civilizaţie mai veche decât cea a Egiptului, să nu fi fost preocupate de esenţele aromate din plante, sau să nu fi avut cunoştinţe în acest sens, încă înainte de perioada în care egiptenii au început utilizarea aromatelor pe scară largă. Este de ajuns să amintim unul dintre textele clasice indiene, Ayurveda, în care un mare număr de preparate conţin esenţe aromatice. Lemnul de santal, de exemplu, a fost folosit de către indieni pentru tămâiere din cele mai vechi timpuri.

De asemenea, acelaşi lemn, se mai folosea pentru prepararea unei unsori cu care se ungea capul regilor în mod asemănător cu ritualul evreilor ce foloseau uleiul sacramental, şi tot în India se prepara o unsoare cosmetică, din lemn de santal, trandafir şi iasomie, numită urgujja.

Pătrunderea în Europa. Grecii şi romanii.

          Aproape toate cunoştinţele grecilor despre parfumuri şi aromate au fost preluate de la egipteni. Atât Herodot, cât şi Democrit, în secolul IV î.e.n., au călătorit prin Egipt şi au reţinut în scrierile lor foarte multe esenţe şi reţete de preparare ale acestora.

Grecii credeau într-o origine de natură divină a tutror aromelor. În mitologia lor, se credea că pafumurile au fost date oamenilor de Aeone, una din nimfele lui Venus. Nici grecii, şi mai târziu, nici romanii nu posedau cunoştinţe legate de distilare, drept pentru care parfumurile erau preparate prin uleiuri înmiresmate cu flori.

Exista o preocupare continuă pentru cosmetice şi aromatice şi pentru efectele lor medicale. Diogene, de exemplu, îşi ungea picioarele pentru a mireasma să se ridice şi să-i învăluie tot trupul. Anacreon, dimpotrivă, credea că ungerea trebuie efectuată în zona pieptului pentru ca proprietăţile binefăcătoare ale parfumului să aibă acţiune asupra inimii şi asupra simţirilor afective.

Parfumurile din acea perioadă erau preparate în întregime din produse naturale, de aceea, se poate spune că ele erau precursoarele esenţelor aromaterapeutice de astăzi. Unul dintre cele mai faimoase parfumuri din acea vreme a fost creat de Megallus. Parfumul, denumit megaleion după creatorul său, conţinea o mare cantitate de smirnă şi era foarte căutat nu numai pentru aroma sa ci şi pentru proprietăţile sale curative de a vindeca inflamaţiile şi rănile.

Diverse reţete de parfumuri medicinale au fost găsite pe tăbliţele de marmură din templele lui Esculap şi a Afroditei.

Un foarte renumit medic grec, Marestheus, a făcut o clasificare a plantelor după efectele pe care le au asupra organismului uman. El a observat, în primul rând că, anumite plante, cum ar fi trandafirul şi zambila, au un efect stimulent, de revigorare a capacităţilor mintale. Dimpotrivă, alte plante, cum sunt crinul sau narcisa, provoacă sedare şi o scădere a intensităţii activităţii cerebrale.

Teofrast credea că esenţa plantelor se localizează la nivelul petalelor şi că procesul de emanaţie se datorează căldurii plantei, şi a soarelui, aşa cum focul eliberează aroma din smirnă. El preciza că uleiul de măsline este cel mai bun pentru prepararea parfumurilor, din motivul că aromele durează mai mult dacă sunt absorbite în grăsime.

Romanii au preluat cunoştinţele din domeniul aromelor de la greci. În timpul înfloririi Romei, parfumurile erau folosite cu şi mai mare largheţe decât în cazul grecilor, în diverse scopuri, cum ar fi parfumarea părului, a corpului, a hainelor, a paturilor, dar şi a perdelelor şi a pereţilor caselor. O utilizare foarte interesantă era aceea de a parfuma steagurile militare.

Existau trei tipuri de parfumuri: Ladysmata era un unguent solid, ce includea rhodium parfumat cu trandafiri şi narcise; stymata era ulei aromat şi diapasmata era un parfum sub formă de pudră. Susinum-ul era făcut din miere care conţinea obligeană, costus, nucşoară,melisă, nard şi smirnă. Preparatele erau în general scumpe.

Ovidiu, în scrierile sale,  recomanda tămâia ca un produs cosmetic foarte sănătos şi agreat de zei. Aceasta, trebuia amestecată cu silistră, fenicul, smirnă, frunze de trandafir şi ţipirig. O altă reţetă scrisă de el, bazată pe miere ce conţine seminţe de lupin, boabe de fasole, silistră roşie rădăcină de stânjenel, era considerată foarte eficientă în îndepărtarea petelor de pe piele.

Aromele sacramentale la evrei

În ceea ce priveşte folosirea aromelor la evrei, există foarte multe dovezi scrise, unele dintre ele char regăsindu-se în Cartea Sfântă.

În timpul exodului spre Ţara Făgăduinţei care a durat 40 ani, Dumnezeu a dat lui Moise o serie de porunci, prinre care şi o reţetă de preparare a uleiului de tămâie sfinţită. Descrierea acestui ulei o găsim la în cartea Ieşirea 30, versetele 22-25: “să iei din cele mai bune mirodenii: cinci sute de sicli de smirnă aleasă; jumătate din acestea, adică două sute cincizeci sicli de scorţişoară mirositoare; doă sute de sicli trestie mirositoare; cinci sute de sicli caise, după ciclul sfânt, şi untdelemn de măsline, un hin, şi să faci din acestea mir pentru ungerea sfântă, mir alcătuit după meşteşugul făcătorilor de aromate; acesta va fi mirul pentru sfânta ungere”

Acest ulei urma să fie exclusiv pentru uzul ritual. A fost folosit pentru consacrarea lui Aaron în preoţia perpetuă şi a fiilor acestuia din generaţie în generaţie. Ceremonia era efectuată de marele preot şi consta în turnarea uleiului pe cap, într-o cantitate suficientăca să curgă şi pe barbă şi haine.

Aceste reţete, menţionate în scrierile vechi sunt aproape imposibil de reprodus. Există incertitudini în ceea ce priveşte traducerea multor elemente descrise, pe de o parte, dar şi a adevăratei origini botanice a anumitor cuvinte folosite. Este posibil ca vegetalele descrise să se refere la altele decât cele pe care le cunoaştem astăzi.

Femeile evreice trebuiau să se supună unui ritual de purificare care dura un an. În primele şase luni erau unse regulat cu un ulei infuzat care se numea “ulei de mirt”. În cealaltă jumătate a anului puteau să folosească mai multe arome. În timpul traversării deşertului, aveau asupra lor, agăţate de gât, nişte săculeţe ce conţineau smirnă. Acesta era un deodorant foarte eficient şi în aelaşi timp săsnătos.

De asemena, găsim referiri la arome, tot în Cartea Sfântă, la Cântările regelui Solomon, Cântarea Cântărilor 3, 6: “cine este acela care se ridică din pustiu, ca un stâlp de fum, parcă ar arde smirnă şi tămâie, parcă ar arde miresme iscusit gătite” – sau, Cântarea Cântărilor 4, 13-15: “Vlăstarele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci şi minunate, având pe margini arbuşti care revarsă miresme: nard, şofran şi scorţişoară cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce tămâie lăcrimează, cu mirt şi aloe, cu arbuşti mirositori. În grădină e o fântână, un izvor de apă vie şi pâraie din Liban”

În evanghelia aquarienilor există nişte referiri foarte interesante la modul în care producea uleiul de iasomie: florile din grădină erau culese, puse într-un jgheab lung şi îngust, de piatră, împreună cu ulei de măsline, iar o piatră rotundă şi foarte grea era rostogolită de-a lungul jgheabului. Astfel, prin presare, se scotea esenţa din flori care era absorbită de uleiul de măsline. Este foarte interesant faptul că esenţa de iasomie se extrage şi în zilele noastre prin macerare în ulei, dat fiind faptul că temperaturile mari modifică foarte mult calitatea esenţei.