Aproape toate cunoştinţele grecilor despre parfumuri şi aromate au fost preluate de la egipteni. Atât Herodot, cât şi Democrit, în secolul IV î.e.n., au călătorit prin Egipt şi au reţinut în scrierile lor foarte multe esenţe şi reţete de preparare ale acestora.
Grecii credeau într-o origine de natură divină a tutror aromelor. În mitologia lor, se credea că pafumurile au fost date oamenilor de Aeone, una din nimfele lui Venus. Nici grecii, şi mai târziu, nici romanii nu posedau cunoştinţe legate de distilare, drept pentru care parfumurile erau preparate prin uleiuri înmiresmate cu flori.
Exista o preocupare continuă pentru cosmetice şi aromatice şi pentru efectele lor medicale. Diogene, de exemplu, îşi ungea picioarele pentru a mireasma să se ridice şi să-i învăluie tot trupul. Anacreon, dimpotrivă, credea că ungerea trebuie efectuată în zona pieptului pentru ca proprietăţile binefăcătoare ale parfumului să aibă acţiune asupra inimii şi asupra simţirilor afective.
Parfumurile din acea perioadă erau preparate în întregime din produse naturale, de aceea, se poate spune că ele erau precursoarele esenţelor aromaterapeutice de astăzi. Unul dintre cele mai faimoase parfumuri din acea vreme a fost creat de Megallus. Parfumul, denumit megaleion după creatorul său, conţinea o mare cantitate de smirnă şi era foarte căutat nu numai pentru aroma sa ci şi pentru proprietăţile sale curative de a vindeca inflamaţiile şi rănile.
Diverse reţete de parfumuri medicinale au fost găsite pe tăbliţele de marmură din templele lui Esculap şi a Afroditei.
Un foarte renumit medic grec, Marestheus, a făcut o clasificare a plantelor după efectele pe care le au asupra organismului uman. El a observat, în primul rând că, anumite plante, cum ar fi trandafirul şi zambila, au un efect stimulent, de revigorare a capacităţilor mintale. Dimpotrivă, alte plante, cum sunt crinul sau narcisa, provoacă sedare şi o scădere a intensităţii activităţii cerebrale.
Teofrast credea că esenţa plantelor se localizează la nivelul petalelor şi că procesul de emanaţie se datorează căldurii plantei, şi a soarelui, aşa cum focul eliberează aroma din smirnă. El preciza că uleiul de măsline este cel mai bun pentru prepararea parfumurilor, din motivul că aromele durează mai mult dacă sunt absorbite în grăsime.
Romanii au preluat cunoştinţele din domeniul aromelor de la greci. În timpul înfloririi Romei, parfumurile erau folosite cu şi mai mare largheţe decât în cazul grecilor, în diverse scopuri, cum ar fi parfumarea părului, a corpului, a hainelor, a paturilor, dar şi a perdelelor şi a pereţilor caselor. O utilizare foarte interesantă era aceea de a parfuma steagurile militare.
Existau trei tipuri de parfumuri: Ladysmata era un unguent solid, ce includea rhodium parfumat cu trandafiri şi narcise; stymata era ulei aromat şi diapasmata era un parfum sub formă de pudră. Susinum-ul era făcut din miere care conţinea obligeană, costus, nucşoară,melisă, nard şi smirnă. Preparatele erau în general scumpe.
Ovidiu, în scrierile sale, recomanda tămâia ca un produs cosmetic foarte sănătos şi agreat de zei. Aceasta, trebuia amestecată cu silistră, fenicul, smirnă, frunze de trandafir şi ţipirig. O altă reţetă scrisă de el, bazată pe miere ce conţine seminţe de lupin, boabe de fasole, silistră roşie rădăcină de stânjenel, era considerată foarte eficientă în îndepărtarea petelor de pe piele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu