În timp ce la chinezi se dezvolta arta acupuncturii, în Egiptul Antic se făceau primii paşi în descoperirea esenţelor. Trebuie să menţionăm faptul că pe toată durata civilizaţiei egiptene a existat o continuă cultură a substanţelor aromate pentru diverse scopuri. A XII-a dinastie de faraoni a a marcat vârsta de aur a bijuteriilor egiptene şi tot atunci se foloseau foarte mult cosmeticele. Egiptenii erau foarte preocupaţi de frumuseţe, de estetica şi conservarea trupului.
Când s-a descoperit mormântul celebrului faraon Tutankhamon, s-au găsit o serie de vase şi recipiente destinate stocării aromatelor. Unele vase încă mai conţineau unguente, şi, chiar dacă aroma lor era foarte slabă, încă se mai putea simţi. Vasele erau făcute din calcit, iar conţinuturile, cele mai multe solidificate în timp, au relevat utilizarea nardului egiptean şi a tămâiei.
Aceste produse, la început, erau privilegiul regilor şi a înalţilor preoţi. Cu timpul însă s-a extins utilizarea lor şi pe scară largă de către oamenii obişnuiţi. Probabil destinaţia utilizării lor a fost de natură cosmetică, în primul rând, dar şi pentru masaje şi diverse terapii. S-au decifrat papirusuri care precizează folosirea ierburilor în scopuri medicale încă de pe vremea domniei lui Khufu, în jurul anului 2800 î.e.n.
Cele mai multe vindecări aveau şi la egipteni caracter magic şi erau efectuate de preoţi. Se făceau fumigaţii, se rosteau formule magice, toate acestea crezând că va spori puterea vindecătoare a ierburilor date de zei.
S-au descoperit de asemenea papirusuri care atestă faptul că medicii-preoţi din Egiptul antic cunoşteau foarte multe proprietăţi ale plantelor. În papirusul Ebers s-au regăsit o serie de reţete naturale din plante pentru diverse afecţiuni. În aceste reţete elementul predominant folosit era smirna sau tămâia. Acestea puteau fi modelate şi aşezate în cădelniţe pentru a fi arse acolo.
De asemena, la baza Sfinxului de la Giza s-a găsit o sculptură în relief care îl înfăţişează pe regele Tuthmos oferind fum de tămâie unui zeu cu trupul de leu.
Dinastia a XVIII-a adus o foarte mare dezvoltare a comerţului, artele au înflorit, şi cunoştinţele despre plante şi virtuţile acestora s-au înmulţit considrabil. S-au perfecţionat de asemenea conoştinţele despre proprietăţile terapeutice ale esenţelor, parfumeria şi prepararea diferitelor unguente şi a uleiurilor. Preparatele erau păstrate în sticle, vase sau recipiente construite din onix, sticlă sau alabastru şi câteodată în cutii de lemn speciale. Esenţele includeau smirna, tămâia, migdalele amare, nardul, hena, ienupărul, coriandrul, obligeana, şi multe alte plante indigene.
Treptat s-a constituit un comerţ internaţional considerabil cu răşini şi esenţe. La Heliopolis se ardea tămâie de trei ori pe zi cu scopul de a a duce ofrandă zeului soarelui Ra. Seara se ardea un amestec special, constituit din şaisprezece ingrediente, printre care obligeana, casia, scorţişoara, menta, melisa, fisticul, ienupărul, salcâmul, hena, chiparosul, tămâia, smirna şi strugurii. Se spune despre această combinaţie că avea efecte de relaxare, îndepărtând anxietata celui care o mirosea.
Uleiul de cedru era la mare preţ atât în Babilon, cât şi în Egipt. Era folosit în uleiuri şi unguente pentru păr şi corp şi ca ingredient în cele mai sofisticate produse cosmetice. De asemenea era folosit la protejarea papirusurilor de diverse insecte sau paraziţi.
Folosirea smirnei, uleiului de cedru şi a altor arome în procesul de mumificare, şi faptul că aceste mumii s-au păstrat pe durata a mii de ani, este o dovadă incontestabilă a calităţii antiseptice a acestor substanţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu