În timpul secolului XIX multe esenţe au fost studiate printr-o prismă mult mai ştiinţifică decât se putea înainte. Apare în 1882 Materia Medica a lui William Whitla, lucrare ce conţine 22 de esenţe oficinale, printre care muşeţelul, scorţişoara, ienupărul, lavanda, lămâia, menta şi rozmarinul, şi trei esenţe neoficinale.
Ştiinţele au cunoscut un progres remarcabil, printre care şi studiile botanice şi cele ale esenţelor plantelor. Au fost lăsate deoparte formulările empirice şi încercările de clasificare iniţiale ale alchimiştilor, precum cald, rece, etc. De asemenea explicaţiile fenemenelor sunt formulate pe bazele noilor descoperiri din domeniul anatomiei şi fizioogiei, iar înţelegerea funcţionării diverselor boli are ca urmare reconsiderarea folosirii plantelor în tratarea acestora.În timpul testărilor ştiinţifice de laborator a diferitelor plante, unele caracteristici ale acestora au fost confirmate de rezultate, altele nu s-au putut verifica, sau au fost infirmate.
Din păcate, în această perioadă nu toate studiile au reflectat adevărul în întregime, motiv pentru care în urma concluziilor prematura, multe plante şi esenţe au fost abandonate, preferându-se folosirea medicamentelor chimice.
Datorat şi exuberanţei aproape generalizate ce a cuprins lumea în urma multitudinii de descoperiri ale ştiinţelor, printre care şi cele din domeniul biologiei, medicinei şi chimiei, în timp s-a instalat o tendinţă generală de a se renunţa tot mai mult la remediile naturale şi la esenţe în favoarea produselor medicamentoase chimice, care acţionau mult mai rapid, cum ar sulfamida, despre care se credea că ar reprezenta panaceul universal ce va putea vindeca toate maladiile.
În acest context, scăzând numărul esenţelor din farmacopei, acestea au fost creditate cu tot mai puţine caracteristici terapeutice şi au ajuns să fie excluse din acestea. Cele câteva care au mai rămas, au fost folosite mai degrabă în alte scopuri decât cele originale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu