Un număr considerabil de manuscrise din Anglia secolului al XV-lea prezintă decrieri ale esenţelor şi ale modului lor de preparare. În general este vorba de infuzii vegetale, planta fiind încălzită în ulei timp de câteva ore sau zile. Odată procedeul terminat, urma o filtrare sau o decantare pentru ca uleiul să poată fi folosit.
O esenţă foarte utilizată în acea perioadă a fost uleiul de mastică, Oleum Mastycum, despre care se credea că alină durerile de stomac, pe cele reumatice de la încheieturile umerilor, şi în general, vindecă bolile de ficat şi splină. Mastica este o răşină foarte asemănătoare tămâiei. Din studiul acestor manuscrise se poate trage, de asemena, concluzia că folosirea aromaticelor pentru maladii ale organelor interne nu este nicidecum o noutate.
Multe manuscrise în latină din acea perioadă prezintă reţete similare, unele dintre ele atât de empirice şi fanteziste încât include în componenţă foarte multe ingrediente dezagreabile precum şopârele, muşte, broaşte sau chiar fecale de diverse animale. Există însă şi altele, care, prescrise pentru anumite afecţiuni, nu diferă foarte mult de compoziţiile prescrise în zilele noastre pentru aceleaşi maladii.
La sfârşitul secolului XV a apărut un manuscris numit An Herbal, de autori anonimi şi care dedică un întreg capitol uleiurilor extrase din vegetale. Însă primul tratat integral de erboristică este considerat cel al lui Banckes, intitulat Herbal, apărut în 1527. Acest tratat conţine foarte multe reţete pentru diverse esenţe, cele mai multe pentru prepararea uleiului de trandafir. Aici se prezintă mai multe modalităţi de preparare a acestuia: “Se fierb trandafirii în ulei şi se păstrează.” Sau “Se umple un vas din sticlă cu trandafiri şi ulei şi se fierbe după aceea într-un cazan plin cu apă şi acest ulei este bun.”; sau “se freacă trandafirii proaspeţi cu ulei şi se pun într-un vas de sticlă după care se ţine vasul la soare şi acest ulei este bun pentru diverse maladii ale diferitelor părţi ale trupului dacă se ung cu acesta”.
Oricare ar fi fost metoda folosită pentru obţinerea esenţelor, este evident că uleiurile aromate erau folosite cu scop terapeutic în secolele XIV-XVI. În general erau aplicate extern, dar prin absorbţie aveau efecte benefice şi asupra organelor interne, drept pentru care au existat prescripţii medicale şi în acest sens.
Una din lucrările cele mai remarcabile ale acelei epoci a fost cea lui Thomas Bristol, intitulată Ordinall of Alkimy. Acestă carte, publicată în 1447, are o serie de observaţii foarte importante asupra mirosurilor. Bristol încearcă să descopere o legătură între mirosul diferitelor plante şi proprietăţile ei ei terapeutice.
Alcimiştii au avut tendinţa de a clasifica toate elementele cu care lucrau conform principiilor de bază constituente ale Universului, respectiv caracteristicile principiale ale acestora. Aceste principii, apa, focul, pământul şi aerul, se combinau cu proprietăţile esenţiale: rece, cald, umed şi uscat. Nu este de mirare că, în aceste condiţii, plantele au ajuns să fie clasificate după temperatura lor. Toate aceste concepte aveau o oarecare similaritate cu principiile chinezeşti yin şi yang.
O altă analogie pe care o făceau alchimiştii era aceea că similaritatea unei forme anume a anumitei părţi dintr-o plantă cu unul din organele umane, indica faptul că acea plantă era potrivită pentru tratarea acelui organ. Cu toate că această metodă pare primitivă, totuşi, au existat câteva coincidenţe remarcabile: rădăcinile de pin se aseamănă foarte mult căilor urinare şi trompelor uterine şi sunt în aelaşi timp cele mai potrivite pentru tratarea acestor organe. De asemenea nucile de chiparos seamănă cu ovarele şi se pare că sunt cele mai indicate pentru tratarea acestora.
O maladie foarte gravă ce era caracteristică pentru Evul mediu şi Renaştere a fost ciuma. Nicholas Culpepper unul dintre cei mai renumiţi medici şi astrologi a scris o carte care conţine o serie de reţete printre care şi o reţetă de pomadă pentru timpuri de ciumă. Acest amestec aromat conţinea multe denumiri pe care astăzi nu le putem identifica. Printre elementele constituente cunoscute se numără labdanumul, camforul, nardul, cuişoarele,nucşoara, guma arabică, toate acestea dizolvate în apă de trandafiri.
Din cauză că se credea că factorul declanşator al bolii se află în aer, în timpul epidemiilor de ciumă se foloseau foarte mult fumigaţiile. Se recomanda arderea diverselor lucruri care degajau sulfuri subtile. Printre acestea se numărau benzoea, tămâia şi toate lemnele aromatice.
În perioada marii epidemii de ciumă care a devastat Europa, s-au aprins focuri la intervale regulate la toate intersecţiile, se făceu fumigaţii cu sulf, hamei, piper şi tămâie, atât pe străzi cât şi în încăperile în care erau bolnavi şi în spitale. O altă metodă de apărare care era foarte des utilizată era agăţarea de pilule parfumate cu lanţuri de argint de gât. În general erau la mae căutare arometicele, care se pare că au fost singurele antiseptice disponibile.
Nu se ştie cât de eficeinte erau aceste măsuri, dar se pare că parfumierii şi persoanele cae erau în preajma emanaţiilor aromate erau mai puţin predispuse spre a contracta boala. Cu toate că poate fi vorba de simple coincidenţe, este totuşi posibil ca aromaticele, prin caracterul lor antiseptic şi bactericid să fi avut un efect profilactic asupra acestor persoane, oferind o protecţie reală împotriva ciumei. Pe de altă parte medicii, chiar până în secolul XIX, purtau la capătul bastoanelor de plimbare mici recipiente umplute cu aromatice, pe care le miroseau ori de câte ori plecau de la o vizită a unui bolnav contagios.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu