Reflexologia

Istoricul şi vechimea reflexologiei nu pot fi stabilite cu precizie, ele pierzându-se în trecutul fabulos al marilor civilizaţii ale omenirii, cum ar fi civilizaţia chineză şi cea egipteană.

În China antică reflexoterapia făcea parte integrantă din originalul sistem terapeutic al acupuncturii şi presopuncturii, care are o vechime de peste 5000 de ani.

Ea apare pentru prima oară în lucrarea „Nei Jing“ (Cartea interioarelor), atribuită împăratului legendar Huangdi, în care sunt descrise tehnicile de vindecare a afecţiunilor prin activarea la distanţă a unor puncte speciale energetice. Acest împărat înţelept, medic şi om de cultură în acelaşi timp, a trăit în jurul anului 3000 î.e.n.

Prezentarea reflexoterapiei ca metodă de sine stătătoare de vindecare, aparţine medicului chinez Wang-Wei, din secolul IV î.e.n., care descrie tehnici speciale de masaj al tălpilor, prin apăsarea fermă cu policele a unor zone timp de mai mult minute.

În Egiptul antic tehnicile vindecătoare reflexogene erau folosite cu mai bine de 4000 de ani în urmă, aşa cum ne arată detaliat o frescă descoperită în mormântul unui medic din localitatea Saqqara.

În frescă sunt reprezentaţi doi terapeuţi care masează tălpile picioarelor şi palmele la doi pacienţi (probabil nobili) şi au deasupra capetelor imaginile simbolice ale piramidei, bufniţei şi unor păsări albe, ca simbol al energiei, înţelepciunii şi respectiv a sănătăţii şi prosperităţii.

Reflexologia occidentală, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, îşi are originea în străvechea presopunctură (acupunctură) chinezească, care a dezvoltat studiul corpului energetic uman, al meridianelor, punctelor şi zonelor energetice de proiecţie a organelor pe extremităţile corpului: tălpile, palmele, feţele dorsale ale picioarelor şi mâinilor, gleznele, pavilioanele urechilor, faţă, cutie craniană etc. Ca ramură a medicinii orientale, reflexologia este ştiinţa zonelor reflexogene ale organismului reprezentate pe extremităţile corpului, indiferent de distanţa faţă de zona pe care o reprezintă.

Organele corpului uman, componente inseparabile ale întregului organism, au legături energetice directe cu punctele reflexogene corespunzătoare.

Reflexologia sau terapia zonală, a fost introdusă şi popularizată în Occident de către medicul american William Fitzgerald, la începutul secolului al XIX-lea, care după o îndelungată practică medicală în mari metropole ale Europei ca Paris, Londra şi Viena, se întoarce în America natală, la spitalul din Hartford şi aduce în atenţia lumii medicale cercetările sale cu privire la vechile tehnici terapeutice chinezeşti. El demonstrează practic cum prin apăsarea unor puncte cheie situate pe extremităţile corpului (mai ales picioare), putea normaliza activitatea fiziologică în alte zone ale corpului, situate la distanţă faţă de punctul masat.

Cercetările sale au fost preluate de prietenul şi colegul său dr. Joe Riley, prin intermediul căruia au ajuns în atenţia fizioterapeutei Eunice Ingham, practicantă într-un mare spital din St. Petersburg, Florida. Ea a introdus reflexoterapia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, în secţia sa de fizioterapie şi a obţinut rezultate excepţionale în îmbunătăţirea mobilităţii, tratarea diverselor dureri, vindecarea unor boli cronice şi accelerarea proceselor de recuperare după intervenţiile chirurgicale grave.

Tot lui Eunice Ingham îi datorăm şi prima carte de reflexoterapie din lume şi deschiderea primei şcoli specializate pentru pregătirea reflexoterapeuţilor. După 40 de ani de practică şi rezultate deosebite obţinute prin reflexologie, ea a murit în anul 1952.

Reflexologia nu poate explica la nivelul ştiinţific al medicinii alopate existenţa proiecţiei la extremităţi a organelor interne. Această cunoaştere aparţine medicinei alternative. Ea stipulează existenţa în corpul uman a zece zone energetice.

Aceste zone sunt longitudinale şi traversează întregul corp, începând de la picioare, continuând prin mâini şi terminându-se în creştetul capului.

Această distribuţie energetică a fost precizată tot de către dr. William Fitzgerald, specialistul O.L.L american, la sfârşitul secolului XIX, după studierea şi sistematizarea vechilor teorii energetice chinezeşti.

Cele zece zone energetice sunt împărţite simetric în două grupe perechi a câte 5 zone longitudinale, pe fiecare parte a corpului, într-un fel corespunzător celor 5 + 5 degete de la picioare şi de la mâini.

Zona 1 se află pe mijlocul corpului, cuprinzând coloana vertebrală de-o parte şi de alta. Începe în degetele mari de la picioare şi policele mâinilor, parcurge partea interioară a picioarelor şi a braţelor, organele genitale, se uneşte de-a lungul coloanei vertebrale, străbate gâtul, bărbia, gura, nasul, fruntea şi se termină în creştetul capului. Zona 1 este cea mai importantă şi mai sensibilă zonă a corpului.

Zona 2 începe în degetul al doilea de la picioare, parcurge picioarele, genunchii, coapsele, şoldurile, trunchiul, se uneşte cu zonele de la mâini care încep în cele două arătătoare, străbate pieptul, gâtul, faţa şi capul.

În acelaşi fel sunt constituite şi zonele 3, 4 şi 5, începând din degetele mijlocii, inelare şi degetele mici de la mâini şi picioare şi străbătând corpul ca nişte adevărate benzi energetice, care cuprind articulaţiile, funcţiunile şi organele pe care le întâlnesc pe traseu

Harta energetică a acestor 10 zone ale corpului a fost definitivată de medicul şi terapeutul japonez Hiroshi Motoyama, prin corelare cu meridianele energetice din presopunctură.

Harta şi studiul lui Motoyama confirmă ceea ce vindecătorii chinezi au ştiut de milenii: când un punct de pe meridian este blocat, fluxul energetic scade sau se acumulează excesiv şi apare congestia zonei şi boala organului aferent meridianului.

Dacă blocajul energetic este ameliorat prin şedinţe de reflexoterapie, echilibrul şi sănătatea organului se restabilesc, durerile dispar şi se instalează procesul de auto-vindecare.

Eficienţa tuturor terapiilor complementare se bazează pe principiul eliminării blocajelor de flux energetic şi declanşării procesului de vindecare naturală.

Corespunzător zonelor anatomice constitutive ale corpului şi a proiecţiilor organelor pe extremităţi, au fost trasate şi principalele linii de pe mâini şi picioare, care intersectează cele 10 zone descrise anterior şi împart picioarele şi mâinile în sectoare corespunzătoare situării anterioare, mediane sau posterioare ale organelor corpului şi a proiecţiilor lor.