Secretul tineretii vesnice

Viaţa umană actuală

Omul zilelor noastre trăieşte într-un ritm de viaţă trepidant, şi adeseori se află în imposibilitatea de a se mai regăsi. Echilibrul fundamental dintre trup, spirit şi mental este vizibil afectat de tot ceea ce înseamnă modernitate, de lupta acerbă pentru existenţă, de programul extrem de încărcat de la locul de muncă sau din mediul de studiu, de imposibilitatea de a stabili o comunicare reală cu cei care-i sunt aproape, de faptul că adesea familiile se destramă tocmai din pricina faptului că oamenii nu mai dispun de timpul care trebuie să fie petrecut cu tovarăşii de viaţă şi cu copiii. La acestea se adaugă factorul de stress, responsabil pentru declanşarea unui număr din ce în ce mai mare de maladii.

Omul modern a denaturat conceptul milenar de fericire, substituindu-l adesea cu cel de succes în plan social – succes care ajunge să constituie scopul fundamental al existenţei, şi pentru obţinerea căruia se fac, în general, eforturi extraordinare, sacrificându-se, în schimb, armonia, echilibrul şi pacea lăuntrică, precum şi  buna funcţionare a organismului.

După cum ştim cu toţii, în mediul urban omul nu mai poate aspira la un program ideal de viaţă, constituit din opt ore de muncă, opt ore de relaxare şi opt ore de odihnă, deoarece cele opt ore de muncă sunt urmate intervale de timp epuizante de înghesuire în mijloacele de transport în comun, de nebunia autostrăzilor supraaglomerate, de ambuteiajele rutiere. La acestea se adaugă timpi “morţi” de pregătire, staţionare, şedinţe, cumpărături. Omul modern riscă să devină, astfel, o maşinărie de luptă – extrem de ragilă, în cele din urmă,  incapabilă de a mai simţi relaxarea şi bucuria unei vieţi trăite în armonie.

Problemele de sănătate – este drept – au ajuns, datorită dezvoltării într-un ritm rapid a tehnici şi a medicinei occidentale,  să aibă o şansă de rezolvare mult mai mare decât aveau, să spunem, în urmă cu o sută de ani. Există remedii pentru o tot mai mare gamă de boli şi dezechilibre – nu numai organice, ci şi de provenienţă mentală sau spirituală,  însă toate acestea nu este de ajuns, deoarece există unele probleme determinate de evoluţia medicinei occidentale. Problemele legate de unele forme de tratament ne-au forţat din ce în ce mai mult să ne întoarcem către alte metode de îngrijire, de prevenire şi de  promovare a sănătăţii.

Medicina clasică, bazată pe tratamente alopate şi utilizând din plin medicamente fabricate în laboratoarele de biochimie – trece printr-o perioadă de meri schimbări, preia şi integrează cu repeziciune concepte ale altor discipline.

Cele mai interesante şi mai spectaculoase sunt conceptele preluate din alte culturi, din Orient sau din Emisfera Sudică: multe metode medicale pe care astăzi le considerăm a fi normale aparţin, în fapt, altor culturi.  Aspirina şi chinina sunt numai două exemple din tot ceea ce a fost occidentalizat de către medicina contemporană.

De asemenea, principiile  unei alimentaţii echilibrate şi non-invazive, au fost preluate din alte şcoli tradiţionale de vindecare: nu sunt puţini cei care au realiza Miracolul vindecării  prin intermediul remediilor pe care Natura ni le-a pus la dispoziţie: hrana a devenit de-a lungul timpurilor element de legătură între oameni; simpla pâine a căpătat în istorie  valenţe sacre pentru fiinţa umană. Alimentele sunt, deci, remedii  universale, deoarece poartă cu ele, pe lângă forţa naturii, un tumult de sentimente umane.

Ceea ce poate fi surprinzător pentru o mentalitate conservatoare şi care nu acceptă aceste deschideri este faptul că, adesea, mijloacele de vindecare şi de armonizare a fiinţei nu trebuie căutate decât în rare cazuri foarte departe. Remediile naturale de vindecare se află cel mai adesea în imediata noastră apropiere – şi uneori – chiar în lăuntrul propriei noastre fiinţe.

Potenţialul ştiinţific şi tehnologicînalt de care dispune lumea de astăzi este orientat, în cele din urmă, către refacerea condiţiei biologice primare a omului, către creşterea speranţei de viaţă. Totul se reduce, am putea spune, la longevitate: cum poate fi ea atinsă?  A învinge moartea a fost dintotdeauna preocuparea de căpătâi a omului. În prezent, omul modern are două avantaje: pe de-o parte, capacităţile sporite ale ştiinţei consolidează posibilitatea de realizare a proiectului; pe de altă parte, credinţa (prezentă în orice religie şi în orice confesiune) – în “lumea de dincolo” se traduce printr-o  investiţie suplimentară în viaţa pământească şi  trupească.

Maladiile omului modern şi provenienţa lor

Principalele dezechilibre care afectează viaţa omului modern au două surse fundamentale de provenienţă – stressul şi alimentaţia necorespunzătoare.  La acestea se adaugă faptul că procesul de îmbătrânire este declanşat mult mai devreme, din pricina neajunsurilor fiziologice  care intervin în cazul celulelor neproductive, cum ar fi cele ale creierului şi ale muşchilor. Aceasta include şi siteza defectuoasă a agenţilor AND  şi ARN – acizii nucleici.

Unii cercetători au ajunds la concluzia că  îmbătrânirea şi maladiile care o însoţesc sunt cauzate de procesul de oxidare a radicalilor liberi – adică a acelor celule înzestrate cu un mare potenţial energetic şi având doar un electron. Această celulă generează un întreg proces de distrugere prin relaţia pe care o stabileşte cu alte celule şi prin capacitatea de la le transforma şi pe acestea în radicali liberi.  După ani de expunere la radicali liberi şi la oidare, care distrug structura originală,  celulele încep să se dividă în forme aberante, cauzând boli şi bătrâneţe.  Acest proces poate fi contracarat printr-o alimentaţie corectă.

Un alt studiu interesant care explică apariţia  multor maladii este acela care enunţă teoria legăturilor: moleculele de proteine se leagă de molecule de acelaşi tip. Când această operaţie a fost repetată de mai multe ori, se produce o “lipire” a moleculei.

Cea mai recentă teorie  asupra îmbătrânirii şi bolii este legată de suprafaţa celulei. Pe suprafaţa fiecărei celule se găsesc nişte antene, care, odată vătămate, nu mai permit celulei să primească informaţiile corecte de la sistemul nervos central.  Procesul metabolic şi mecanismul imunitar se degradează o dată cu înaintarea în vârstă, de aceea nutriţioniştii recomandă folosirea proteinelor  cu un conţinut redus de grăsimi saturate, ca de exemplu carnea de pui, carnea de curcan, de viţel şi de peşte în locul celei de vită, miel şi de porc. Într-un centru de măsurări clinice s-a  studiat rata de sintetizare  a proteinelor din fragedă copilărie până la o vârstă înaintată. S-a constatat că un sugar sintetizează 17,4 grame de proteine, iar rata scade până la 1,9 o dată cu înaintarea în vârstă. Aceasta înseamnă că organismul sugarului este  capabil să folosească 17,4 % din cantitatea de proteine cu care este hrănit, în timp ce organismul unei persoane mai în vârstă nu foloseşte decât 1,9 -  cu toate că nu există nici o diferenţă în calitatea şi cantitatea proteinelor cu care a fost hrănit.

De asemenea, trebuie să menţionăm faptul că sănătatea este determinată şi  de interacţiunea punctelor vulnerabile ale omului: absorbţia agenţilor patogeni, a viruşilor, a factorilor poluanţi din mediul înconjurător,  factorii psihologici cum ar fi stressul, modul dezordonat de viaţă, atitudinea şi comportamentul, factorii sociali – relaţiile de prietenie, bunăstarea financiară, accesul la îngrijirea medicală, comportamentul în cadrul familiei sau al societăţii, raportarea la muncă.

Reacţia la stress este un set de schimbări care se petrec în organismul uman, datorate unor experienţe negative.

Problema presimţirii ameninţării este importantă, deoarece efectele stressului asupra organismului sunt aceleaşi, indiferent dacă ameninţarea este reală sau imaginară.

Gradul atins de aceste schimbări variază în funcţie de gradul de gravitate pe care individul îl acordă situaţiei şi de puterea pe care crede că o are pentru a înlătura ameninţarea (estimarea capacităţii de a reacţiona). Bineînţeles, cu cât individul este mai încrezător în forţele sale, cu atât mai periculoasă este experienţa stressului. Cu cât individul percepe experienţa ca pe o ameninţare, chiar şi la nivel inconştient, cu atât reacţia la stress va fi mai intensă.

Denumită de obicei reacţie de apărare sau retragere, reacţia la stress are un efect benefic, acela de a pregăti o funcţionare la un nivel superior de eficacitate a trupului, sporind probabilitatea de a supravieţui. Printre schimbările fiziologice se numără şi:

-        creşterea presiunii sangvine

-        creşterea ritumului respirator

-        creşterea ritmului cardiac

-        creşterea consumului de oxigen (arderea combustibilului)

-        creşterea cantităţii de sânge la nivelul musculaturii scheletice

-        creşterea tonusului muscular

Deşi toate aceste schimbări contribuie cu siguranţă la sporirea capacităţii de luptă sau de retragere în caz de urgenţă a individului, ele au şi efecte negative asupra sănătăţii. Dacă reacţia la stress se repetă cu regularitate şi pe perioade lungi de timp, schimbările fiziologice slăbesc rezistenţa la boală a organismului şi scad nivelul de eficacitate al mecanismelor de autoregenerare.

Prezentăm în continuare o listă cu principalele maladii care afectează echilibrul fizic şi mental al omului spiritual, cu menţiunea că marea lor majoritate pot fi tratate printr-o alimentaţie corectă, prin căutarea şi redobândirea echilibrului  origirar.

Acestea sunt:

·       acnee

·       adenite

·       afte

·       afecţiuni ale pielii

·       afecţiuni cardiace

·       afecţiuni hepatice

·       afecţiuni oculare

·       afecţiuni pulmonare

·       afecţiuni vasculare

·       afonie

·       alcoolism

·       alergie

·       anemie

·       angină

·       artrită

·       ascită

·       astenie

·       astm

·       ateroscleroză

·       balonări

·       bronşită

·       cardiopatie ischemică

·       carii dentare

·       cistită

·       colecistită

·       colibaciloză

·       colită

·       congestie hepatică

·       constipaţie

·       convalescenţă

·       demineralizare

·       depresie psihică

·       dermatoze

·       diabet

·       diaree

·       dischinezie biliară

·       dispepsie

·       dizenterie

·       eczeme

·       edeme

·       emfizem

·       enterită

·       enterocolite

·       epitaxis

·       excitaţie sexuală

·       febră

·       fragilitate vasculară

·       furunculoză

·       gastrită hiperacidă

·       gingivită

·       gripă

·       gută

·       guturai

·       hemoragii

·       hemoroizi

·       hepatită

·       herpes

·       hipercolesterolemie

·       hipertensiune arterială

·       icter

·       importenţă

·       infecţii hepato-biliare

·       infecţii intestinale

·       infecţii urinare

·       insomnie

·       insuficienţă hepatică

·       insuficienţă gastrointenstinală

·       insuficienţă pancreatică

·       insuficienţă renală

·       insuficienţă suprarenală

·       intoxicaţii cronice

·       îngrijirea tenului

·       întârzieri de creştere

·       laringită

·       leucemie

·       leucoree

·       lipsa poftei de mâncare

·       litiază biliară

·       litiază renală

·       menopauză

·       menstre dureroase

·       migrene

·       nefrită

·       negi

·       nervozitate

·       nevroze

·       obezitate – celulită

·       oboseală

·       oligurie

·       oxiuri

·       palpitaţii

·       pecingine

·       pistrui

·       prostatită

·       pneumonie

·       prevenirea bolilor infecţioase

·       prevenirea îmbătrânirii

·       rahitism

·       reumatism

·       riduri

·       scorbut

·       seboree

·       sedative nervoase

·       senescenţă

·       sinuzită

·       spasme viscerale

·       spermatoree

·       stări subfebrile

·       stomatite

·       surmenaj

·       tenie

·       tonice ale sistemului nervos

·       tonice generale

·       traheită

·       tuberculoză

·       tulburări circulatorii

·       tulburări de creştere

·       tulburări de nutriţie

·       tumori

·       tuse

·       ulcer gastric

·       ulceraţii ale pielii

·       urticarie

·       varice

·       viermi intestinali.

Longevitatea omului actual

Tinereţea poate fi regăsită – şi ea ne dă o imagine despre ceea ce ar putea deveni viaţa unui om eliberat de  boli şi de toate relele răspunzătoare de îmbătrânirea precoce şi de moartea  prematură.

O sută de ani – un număr convenţional, nici mai mult, nici mai puţin decât un simbol, dr care exprimă o durată biologică considerată naturală şi obiectivă.  Secolul, devenit unitatea de măsură a procesului istoric,  asigură joncţiunea dintre destinul individual şi viaţa colectivă a omenirii. El constituie, totodată,  şi punctul de întâlnire dintre longevitatea reală şi longevitatea mitică. Se poate trăi o sută de ani, şi chiar mai mult. Mulţi oameni au atins această limită, şi chiar au depăşit-o.

Câţi  ani s-ar putea trăi într-o lume vindecată de boli, de privaţiuni şi de excese? O sută cincizeci, poate…visul indestructibilităţii trupului nu a încetat să-I obsedeze pe oameni.  Îl regăsim în folclor şi în anumite practici magice. Această speranţă tenace  este încorporată într-o versiune uşor modificată chiar în inima religiei creştine, căci, se spune, după Judecata de Apoi, trupurile vor învia.

Nu toate speciile umane sunt grupate sub aceeaşi etichetă genetică, şi nici toate specimenele aceleiaşi specii, chiar dacă trăsăturile comune sunt mai numeroase. Genele reprezintă moleculele eredităţii transmise pe jumătate de către  fiecare dintre cei doi părinţi ai nou-născutului.  Fiecare din cele 60 000 de miliarde de celule născute  din fecundarea unui ovul de către un spermatozoid  este purtătoare a 23 de perechi de cromozomi pe care coabitează circa 100 000 de gene, fiecare dintre ele conducând la apariţia unui caracter particular.

Longevitatea unui om, adică îmbătrânirea la care ar putea aspira dacă nu ar lua în calcul şi hazardul existenţei. Fără riscurile modului de viaţă adoptat, este înscrisă în gene. Altfel, nu se poate explica cum anume longevitatea este o caracteristică constantă şi durabilă a fiecărei specii (2 ani pentru şoareci, 100 de ani pentru broaştele ţestoase), sau că recordurile longevităţii pot să aibă un caracter familial, deci transmis genetic, sau, mai mult, că anumite boli, înscrise în codul genetic particular al anumitor indivizi, coincid chiar cu o accelerare a îmbătrânirii.

Longevitatea unei specii, aşadar, sau a unui individ – în particular – este guvernată de gene. Se pune întrebarea dacă longevitatea este  o cauză sau o consecinţă a longevităţii.  În primul caz, îmbătrânirea este un proces  activ, programat, al cărei scop este provocarea dispariţiei individului pentru ca specia să-şi poată continua evoluţia. În al doilea caz, îmbătrânirea este un fenomen pasiv, care se dezvoltă atunci când durata existenţei o permite.

De-a lungul timpului, s-a considerat greşit că procesul de îmbătrânire ar începe la  pragul de 50 de ani, apoi a fost luată în calcul vârsta critică de 40 de ani.

Acum 70-80 de ani, această cifră a longevităţii medii era doar un vis frumos, ; prin anii 1930-1940, media de viaţă a omului era doar de 45 de ani. Deci, se poate considera că la începutul secolului XXI, am făcut progrese  uluitoare în acest domeniu.

Speranţa de viaţă în prezent este de aproximativ 80 de ani, cu tenddinţa de creştere în continuare.  Aşadar, observăm că  a atinge o  vârstă înaintată este un fenomen relativ nou în istoria omenirii, iar această longevitate se datorează în ziua de astăzi  condiţiilor economice şi sociale superioare pe plan mondial, progreselor medicinei şi – mai ales – schimbării de mentalitate în ceea ce priveşte sănătatea şi boala.  Medicina mondială este preocupată din ce în ce mai mult de prelungirea duratei de viaţă a omului, în condiţiile de creştere a randamentului şi sănătăţii până la vârste tot mai înaintate.

Gerontologia este doar o ramură a medicinei  care abordează problema procesului de îmbătrânire şi problema longevităţii, alături de ea concurând aproape toate  specialităţile medicinei şi ale terapiilor alternative şi complementare, aşa cum au fost ele denumite, toate eforturile, studiile şi cercetările având drept scop ultim creşterea speranţei de viaţă a omului.

Această speranţă de viaţă de 80 de ani a fost atinsă în momentul de faţă şi este în continuă creştere datorită randamentului  crescut obţinut  de către medicina  mondială în tratamentul bolilor grave cardio-vasculare, cancerului şi afecţiunilor organice, locomotorii şi nervoase.

De asemenea, observăm că a crescut din ce în ce mai mult aportul medicinei naturiste şi a terapiilor neconvenţionale precum acupunctura, presopunctura, masajul energetic, echilibrarea bioeneregetică, alimentaţia naturistă, homeopatia, aromaterapia, masajul suedez, reflexoterapia, osteopatia şi multe altele.

Idealul spre care se tinde în tot acest proces  nu este o prelungire a vârstei a treia şi a patra, considerate semiactive sau inactive, ci o prelungire a maturităţii viguroase şi active, o împingere cât mai îndepărtată a pragului bătrâneţii.

Este important de menţionat că  sănătatea, longevitatea şi tinereţea se pregătesc încă din tinereţe, deoarece se consideră în mod eronat că  procesul de îmbătrânire ar începe la pragul de 50 de ani, iar apoi a fost luată în calcul vârsta critică de 40 de ani.

Într-un anumit fel, bătrâneţea începe o dată cu stagnara  proceselor de creştere  a organismului, care au ca limită vârsta de 24 de ani.  Întreaga gamă de fenomene  care se manifestă în copilărie şi adolescenţă, creştere, dezvoltare, sunt coordonate  şi strâns legate  de evoluţia timusului, glandă endocrină situată în zona inimii, în spatele mijlocului sternului. Această glandă  este responsabilă de sinteza hormonilor  care stimulează şi reglează creşterea organismului, îşi diminuează activitatea  începând  cu vârsta de 25 de ani. Totodată, are loc şi un proces de diminuare a dimensiunilor sale, ajungându-se ca în jurul vârstei de  60 de ani să dispară complet.  Unele cercetări arată faptul că multe din procesele  degenerative ale îmbătrânirii să aibă ca motiv esenţial, biologic, tocmai  diminuarea şi dispariţia acestei mici glande endocrine.

Puterea de regenerare  a celulelor organismului uman se păstrează până la vârste înaintate - 50-60 de ani, însă cele mai nobile  dintre ele, celulele postmiotice (sintetizate de creier) nu se regenerează niciodată. Pierderea zilnică de neuroni ajunge  la aproximativ 100 000  încă de la vârsta de 20 de ani.

Se estimează că între 20 şi 85 de ani, creieruşl pierde în jur de 8 %  din masa proprie şi între 10 şi 15 % din volumul său. Debitul sangvin cerebral se reduce începând cu vârsta de 35-40 de ani, ajungându-se, până la vârsta  de 80 de ani, la jumătate din valoarea sa din tinereţe. Mai trebuie menţionat că  producţia de hormoni a tuturor glandelor  endocrine din organism – epifiză, hipofiză, hipotalamus, suprarenale şi gonade – începe să se micşoreze începând aproximativ de la vârsta de 35-40 de ani. Alte sisteme biologice care intră în constituţia organismului uman  - ca sistemul digestiv, sistemul circulator, sistemul locomotor – îşi încep degradarea  de la vârste  mai înaintate, adică aproximativ în jurul vârstei de 50 de ani.

Concluzia care se desprinde de aici este aceea că procesul de îmbătrânire este un proces complex, lent, care se întinde pe o mare perioadă de timp. Are variaţii însemnate de la individ la individ, şi se manifestă gradual de la un sistem fiziologic la altul.

Copilăria şi adolescenţa  reprezintă curba ascendentă şi bătrânţea şi senescenţa – pe cea descendentă; palierul cuprns între 25 şi 50 de ani reprezintă perioada de timp cea mai importantă din viaţa omului. În aces interval de timp,  procesele care au loc în organism sunt în general echilibrate, are loc o autoreglare şi o menţinere  la cele mai bune cote a celor mai important funcţii din organism, viaţa fizică, intelectuală şi socială a individului tind spre plenitudine şi autoreglare. Este, aşadar, cea mai frumoasă etapă a vieţii omului, şi este foarte important ca omul să ştie ce trebuie să facă, cum anume trebuie să trăiască, pentru a prelungi acest palier. 

Un set de sfaturi utile pentru toată viaţa, care să ne asigure  o existenţă fericită, sănătoasă şi îndelungată ar fi:

1.    repaosul şi stagnarea înseamă moarte, activitatea şi creativitatea înseamnă viaţă îndelungată;

2.    Sănătatea, longevitatea şi fericirea se pregătesc încă din tinereţe şi presupun o atitudine comportamentală raţională şi înţeleaptă în viaţă încă din primele ei decade;

3.    se impun adoptarea unei alimentaţii echilibrate, combaterea lipsei de mişcare, o disciplină a muncii, o activitate profesională aleasă înţelept, care să procure individului satisfacţii şi plăcere;

4.    individul va căuta să-şi regleze precis un anumit ritm de  muncă-odihnă, combaterea traumelor, a stressului;

5.    se va acorda atenţia maximă igienei şi sănătăţii;

6.    se va evita pe cât posibil singurătatea, şi nu în utlimul rând se va încerca întemeierea unei căsnicii, a unei vieţi sociale armonioase până la cele mai înaintate vârste;

7.    se va reţine ca sfat pentru întreaga viaţă că evitarea exceselor asigură o maturitate puternică şi prelungită;

8.    căutarea fericirii de cuplu, alegerea atentă a partenerului de viaţă, pot asigura omului unele dintre cele mai durabile satisfacţii şi împliniri în viaţă; din contră,  nefericirea şi dizarmonia vieţii sentimentale pt provoca grave traume sufleteşti care scurtează sănătatea şi viaţa;

9.    o alimentaţie echilibrată şi raţională adoptată încă din tinereţe vor scuti individul de regimuri drastice la maturitate şi bătrâneţe, sau atunci când este prea târziu pentru a îndrepta ceva;

10.         omul trebuie să-şi cultive calmul şi stăpânirea de sine pentru a asigura un sistem nervos puternic şi rezistent la factorii de stress;

11.         omul trebuie să ducă o viaţă activă fizic şi intelectual, până la cea mai înaintată vârstă;

12.         este bine să se evite pe cât posibil abuzul de alcool, tutun şi medicamente;

13.         factorii naturali de mediu au binefaceri multiple: este indicat seă se profite de ei pe cât posibil;

14.         omul trebuie să evite surmenajul şi oboseala – prin odihnă şi somn adecvate;

15.         omul trebuie să iubească viaţa, tinereţea şi  frumosul.

2. Tinereţe şi istorie

Secretele Antichităţii

Tradiţia indiană susţine că primii oameni au trăit optzeci de mii de ani…era o speranţă de viaţă mai mult decât rezonabilă. Descendenţii  imediaţi au beneficiat de o speranţă de viaţă ceva mai “mică”…patruzeci de mii de ani…Aruncând o privire în spiritualitatea creştină, observăm că  tradiţia biblică  acordă generaţiilor  antideluviene o longevitate de  aproape o mie de ani: Adam a devenit tată la o sută treizeci de ani, iar Noe la cinci sute; durata vieţii acestor două personaje a fost de nouă sute treizeci, respectiv  nouă sute cincizeci de ani. R4ecordul I-a aparţinut, totuşi, lui Matusalem, mort la nouă sute şaizeci şi nouă de ani.

O dată cu evoluţia timpului, speranţa de viaţă s-a redus, situaţia s-a schimbat; Avraam, spune acelaşi izvor, Biblia,  a murit la o sută şaptezeci şi cinci de ani, iar Moise la o sută douăzeci. Ultimul stadiu: omenirea actuală, o viaţă scurtă, subminată de oboseală, griji şi boli.

Perfecţiunea originilor este totul: pe măsură ce ne îndepărtăm de izvorul originar, forţa noastră vitală se diminuează.  Toate civilizaţiile  evoluate şi-au pierdut – parţial sau total – energia originară. Pentru a regăsi  excelenţa biologică a începuturilor, o călătorie la capătul lumii  echivala cu o întoarcere în trecut…indienii trăiau până la două sute de ani, etiopienii până la o sutpă douăzeci, iar macrobii ( misterioasă populaţie africană) se remarcau printr-o longevitate extraordinară, de  o mie de ani. Grecul Iambulos notează o vizită efectuată pe o insulă din Oceanul Indian, unde se pare că ar fi întâlnit oameni aparţinând unei rase ciudate, care îşi încheiau viaţa la o sută cincizeci de ani, păstrându-şi până în ultima zi  sănătatea şi atributele  tinereţii.

Chiar şi în sânul comunităţilor normale  existau cazuri de longevitate cu totul excepţionale din punct de vedere biologic: este vorba despre sfinţi şi înţelepţi, uneori chiar şi regi. Se spune despre unii regi ai lumii antice  chineze că ar fi domnit peste o sută de ani. Aceste personaje aparţin unui timp istoric mitizat, capabil de performanţe ieşite din comun, cel puţin la nivel individual.  Principiul unificator al tuturor acestor cazuri fantastice de longevitate rezidă, după cum am mai menţionat, în perfecţiunea imbatabilă a originilor. Cei care trăiesc foarte mult beneficiază de aportul  unei energii cosmice carelipseşte celorlalţi. Ei beneficiază de acea fuziune  dintre profan şi sacru ce caracterizează primele timpuri şi continuă să se manifeste astăzi sporadic.

Căutarea nemuririi şi întinerirea sunt două axe fundamentale în procesul de obţinere a longevităţii, şi figurează în numeroase poveşti mitice.  Erau practicate frecvent în lumea antică ritualuri de imortalizare asupra nou-născutului, de preferinţă prin proba focului, aparent susceptibilă să eleimine orice principiu al pervertirii. Se spune că Tetis şi-a cufundat fiul, pe Ahile, în râul Stix ce guverna împărăţia morţilor,  făcându-l invulnerabil – mai puţin călcâiul de care l-a ţinut (omisiune care îl va costa viaţa în războiul Troiei).

Una din soluţiile precizate pentru întinerire în mitologia antică era pomul tinereţii; istoricul Theopompos afirmă că pomul întinereşte pe oricine îi gustă fructele.

Mai este şi cazul celebrei Medeea, care prepară o licoare din o mie de ingrediente: rădăcini, sminţe, flori, inclusiv ficatul unui cerb şi măruntaiele unui vârcolac…) Desigur că acestea sunt doar legende, însă cum orice istorisire fantastică are şi un sâmbure de adevăr, este atestat astfel faptul că preocuparea pentru tinereţe şi longevitate exista încă din cele mai vechi timpuri.

Hipocrat aparţine aceleiaşi sinteze culturale ca şi Medeea, dar acţionează într-un cu totul alt registru. Nici Hipocrat  (c. 460 – c. 377 î. Hr.), considerat fondatorul ştiinţei medicale, nici emulul său Galen (c. 130 - c. 200d. Hr.) nu

s-au consacrat longevităţii mitice. Ei erau preocupaţi să menţină sănătatea şi să vindece, eventual să amelioreze şi să prelungească bătrâneţea, nu să reformuleze  condiţia umană.

Moştenirea lui Hipocratt şi a şcolii hipocratice  a marcat pentru două milenii întregul spectru al cercetărilor şi speculaţiilor medicale; longevitatea n-a scăpat de influenţa sa, independent de proiectul  originar al părintelui medicinei.

Ştiinţa hipocratică este întemeiată pe trei coordonate principale:

1.    În tratatul Despre aer, ape şi locuri, medicul pune în evidenţă influenţa mediului geograic: oamenii, spune el,  sunt diferiţi pentru  că trăiesc în medii diferite – o argumentaţie  care a traversat secolele până în epoca noastră. Argumentul vizează şi longevitatea: anumite ţări sunt mai favorabile în această privinţă;  în aşezările nordice, expuse vânturilor reci, oamenii sunt mai robuşti, iar  pentru cei care trăiesc în proximitatea apelor stătătoare longevitatea nu este posibilă, iar bătrâneţea se instalează înainte de vreme.

2.    Alimemtaţia este un alt factor deosiebit de important în menţinerea sănătăţii, a stării de echilibru a fiinţei umane şi în asigurarea longevităţii. Pledoaria pentu un regim laimentar sănătos presupune, în primul rând, un raport echilibrat  între alimentaţie şi exerciţiul fizic, destinat să consume surplusul datorat hranei.  Nici o hrană în sine nu este bună sau rea, afirmă marele medic,  ea trebuie să corespundă condiţiei fiecărui tip uman. Viaţa biologică a individului depinde în cea mai mare măsură de ceea ce mănâncă.

3.    Cheia de boltă a filosofiei medicale  a lui Hipocrat şi a succesorilor săi este  doctrina umorală. Aceasta se bazează pe  rolul eminent jucat de lichidele din organism,  lichide cunoscute sub numele  generic de umori. Totul depinde de echilibrul stabilit între cele patru umori – sânge, limfă, bilă şi atrabilă (cea din urmă nefiind decât o idee abstractă,  neavând o existenţă reală). Orice dezechilibru  în combinarea lor provoacă tulburări şi boli.  Şi această teorie va persista  în medicină până în plină epocă modernă.

Cocnluziile care se pot desprinde de aici sunt valabile pentru omul  din toate timpurile: omul trebuie să trăiască într-un mediu favorabil stării sale de sănătate. Pe cât posibil nepoluat, trebuie să-şi controleze atent echilibrul umorilor, să mănânce raţional şi să facă exerciţii fizice – iată calea care conduce către o vârstă înaintată.

Aşadar, Grecia a lăsat o dublă moştenire: pe de-o parte, căutarea uniei naturi umane diferite, manifestată prin longevitate mitică; pe de altă parte, un demers mai puţin ambiţios şi mai realist care vizează buna gestionare a intervalului de timp, atât cât îi este dat fiecărui individ în parte. După două mii de ani, această demarcaţie continuă să fie valabilă.

Mai trebuie luat în calcul un lucru deosebit de important – rolul pe care îl ocupau femeile în perioada antică, în ceea ce priveste  longevitatea si recordurile impresionante atinse de oamenii acelei ere. Până la un animit moment dat, longevitatea – în orice caz, longevitatea mitică, s-a manifestat de regulă la masculin. Provocarea eternităţii era privită ca o luptă virilă, o “ispravă” rezervată bărbaţilor. Longevitatea dovedeşte, de asemenea,  ca şi mulţi alţi indicatori istorici,  poziţia secundară atribuită femeilor de-a lungul evoluţiei timpului. Dacă ne limităm la această metodă de analiză, femeia romană pare să fi avut un statut mai privilegiat decât altele; Pliniu cel Bătrân, în monumentalul său tratat intitulat Istorie naturală,  transmite posterităţii o listă destul de bogată de personaje feminine centenare. Matroanele stau alături de artiste. Terenţia, văduva lui ciccer, a trăit o sută trei ani, Clodia, văduva lui Ofilius, o sută cincisprezece. Lucceia şi Galeria Copiola, două actriţe, au continuat să apară pe scenă chia după ce împliniseră o sută de ani.

Pliniu cel Bătrân mărturiseşte că nu  îşi explică fenomenul prin care speranţa de viaţă este atât de diferită de la un individ la altul, şi, reluându-şi exerciţiul raţionalist, refuză să dea credit astrologilor. Pretenţia lor de a fixa, după conjuncţia corpurilor cereşti, limita extremă a vieţii  omului fie la o sută doisprezece, fie la  o sută douăzeci şi patru de ani, îi pare lipsită de temei, deoarece sb acelaşi astru se nasc fiinţe omeneşti marcate de destine complet diferite; traiectoria unei vieţi nu poate fi trasată dinainte.

Este totuşi demn de remarcat faptul că  cifrele avansate de astrologi sunt foarte apropiate  de cazurile extreme omologate în epoca noastră: o sută douăzeci de ani.