Se ştie că vechii sfinţi, pustnici şi călugări trăiau o viaţă îndelungată, având un organism extrem de purificat de toxine: toată atenţia lor era concentrată către ascensunea spirituală. În multe tradiţii spirituale, postul negru era de o mare însemnătate pentru purificarea – atât a corpului, cât şi a spiritului. În vechea Iudee existau grupările iniţiatice ale Esenienilor şi Nazarinenilor care practicau posturi severe de 40 de zile. În religia islamică pelerinii care mergeau la Mecca trebuiau să postească 3 zile înainte şi 5 zile după înapoiere. Acest obicei era obişnuit şi la capii politici ai statelor care aveau, de asemenea, zile de post complet şi reculegere, în care se puteau concentra mai uşor asupra procesului de autodesăvârşire. În Evul mediu, cavalerii creştini ţineau post negru înaintea luptei, pentru a-şi purifica spiritul. În unele sate din România era obiceiul ca mirii să postească complet şi să reflecteze asupra existenţei cu o zi înainte de cununie.
Postul este o componentă indisociabilă a religiei ortodoxe şi de aceea nu se poate vorbi despre post fără o cunoaştere prealabilă a principalelor linii directoare ale acestui mod de viaţă.
Religia, din perspectivă creştină, reprezintă un sistem de credinţe şi fapte prin care se reface relaţia omului cu Dumnezeu, ruptă prin păcatul originar. Au existat şi există multe religii. Unele nu sunt altceva decât sisteme de gândire şi practică omenească, determinate de dorul subconştient după paradisul pierdut. Altele, numite “religii naturiste”, încearcă refacerea unităţii pierdute, folosindu-se de datele pe care natura le pune la dispoziţie. Adică de modul în care Dumnezeu se lasă sugerat de firea lucrurilor. Multe din aceste religii sau cvasireligii au dispărut astăzi cu desăvârşire.
Ca să se vorbească de religie trebuie să existe doi termeni între care să se definească şi să se instituie relaţia: omul şi un Dumnezeu personal, singurul capabil să intre în relaţie cu omul. Or în această relaţie trebuie să se pornească de la ceva anume.
Creştinismul se întemeiază pe revelaţie. Simplu definit, revelaţia este actul prin care Dumnezeu s-a arătat pe sine, atât cât a putut omul să primească şi cât i-a fost lui util să primească. În lumina revelaţiei, creştinismul a evaluat toate sugestiile şi adevărurile pe care mintea omenească a putut să le extragă din experienţa propriei existenţe, precum şi toate cele pe care alte sisteme de gândire, de credinţă şi practică i le-au oferit. Azi, creştinismul nu exclude nimic din ceea ce nu contravine relaţiei divine, aşa cum de altfel nu a făcut-o nici în trecut. Dimpotrivă, el preia, iluminează şi dă valenţe noi celor descoperite prin firea lucrurilor. Revelaţia nu constă doar din comunicarea unor adevăruri teoretice, ci şi dintr-o apropiere reală între om şi Dumnezeu care îşi atinge punctul maxim în descoperirea prin Iisus Hristos.
Creştinismul este o religie specială: este cu totul altfel în rândul celorlalte sisteme religioase. Dumnezeul creştin nu este o abstracţiune, un concept, un spirit universal impersonal care nu poate iubi, ci un Dumnezeu personal care iubeşte creaţia sa, care poate participa şi participă la bucuriile şi nevoile lumii. Tocmai pentru că participă la nevoile lumii, Dumnezeu a hotărât mântuirea acesteia.
Iisus Hristos este Fiul Lui Dumnezeu făcut Om în trupul Fecioarei Maria, în vederea mântuirii noastre. În calitate de Mântuitor, Hristos a răscumpărat şi a salvat toată firea umană. A recapitulat, statornicind un nou început, toate momentele deveniri fiinţei umane, cuprinzându-le în propriul ipostas dumnezeiesc. A asumat toate căderile, suferinţele şi slăbiciunile fiinţei umane, cu care s-au unit în mod neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit – potenţându-le, transfigurându-le, vindecându-le, îndumnezeindu-le, mântuind de păcat şi de moarte tot ceea ce a asumat.
Moartea şi învierea lui Hristos confirmă moartea firii umane prin păcat, dar şi învierea ei, dat fiind că El era fără de păcat. Prin învierea sa din morţi, Hristos a confirmat deopotrivă că omul este chemat la o viaţă transfigurată, eliberată de atracţiile şi pornirile telurice; a pus un nou început vieţii umane, creînd un nou timp şi un nou spaţiu.
Creştinismul este religia mântuirii, nu o religie între celelalte. Mântuirea este actul prin care Dumnezeu a restabilit starea de comuniune personală cu El a firii umane căzute în păcat şi înstrăinate de El. Dumnezeu, prin Hristos, a readus la normalitate firea umană afectată de consecinţele căderii în păcat. Participarea fiecărui om în parte la ceea ce Hristos a realizat în firea sa umană este un proces care începe prin botez – poarta intrării în Biserică – şi se împlineşte în Biserică, culminând cu Euharistia.
După căderea primului om în păcat, preocuparea neabătută a lui Dumnezeu a fost readucerea firii umane la starea dintâi, de dinaintea căderii, pentru ca ea să-şi poată continua drumul spre propria fericire, spre împlinire: asemănarea cu Dumnezeu şi, în cele din urmă, îndumnezeirea. Îndumnezeirea este starea de fericire a omului, care începe aici şi se continuă în viaţa de dincolo, dată de comunicarea statornicită pe de-o parte între el şi semenii săi, şi pe de altă parte între el şi Dumnezeu. Iar această comunicare este marcată de dorul unei infinite adânciri în oceanul iubirii lui Dumnezeu, ce îi cuprinde pe toţi cei care se iubesc unul pe altul.
Îndumnezeirea se împlineşte în procesul de asemănare a omului cu Dumnezeu. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi chemaţi la asemănarea cu El prin har.
Omul, în calitate de chip al Lui Dumnezeu, nu este un chip static, ci unul viu, şi tocmai în acest dinamism rezidă tendinţa omului de căutare a Lui Dumnezeu, de găsire a Lui şi de odihnire în comuniunea cu El.
Prin revelaţia sa, Dumnezeu i-a pus pe oameni în faţa unui model concretizat în învăţături, în poruncă şi în sfat. În funcţie de aceasta, omul a primit un îndreptar de comportare, o normă morală care să-i dea garanţia că se găseşte pe drumul mântuirii şi al îndumnezeirii. Efortul creştinului de a ajunge la îndumnezeire nu constă doar în respectarea anumitor principii şi precepte etice abstracte, ci deopotrivă într-un mod de comportare urmând ceea ce Hristos a învăţat şi a trăit El însuşi, iar pe de altă parte împărtăşirea, în hrănirea cu Trupul şi Sângele său euharistic în ambianţa creată prin puterea Duhului Sfânt în cultul bisericii şi mai ales în Sfânta Liturghie.
Urmarea lui Hristos şi hrănirea cu Hristos cel euharistic sunt cele două coordonate ale întregului comportament moral al creştinului în vederea îndumnezeirii. Îndumnezeirea este un drum care nu poate fi imaginat în afară de Hristos şi de efectele lucrării sale mântuitoare şi nici fără conlucrarea cu harul lui Dumnezeu. Totul, în istoria omului, ne arată că acesta nu a dat niciodată greş atunci când, în demersurile sale, a pornit dinspre Dumnezeu spre lume.
Postul reprezintă unul din elementele indisociabile ale religiei ortodoxe. Este o perioadă de timp – o zi sau mai multe – în care omul (creştinul în particular) îşi sporeşte eforturile în vederea desăvârşirii: pe de-o parte în privinţa hranei, mâncând elemente de origine vegetală, sau nemâncând deloc (depinde de natura postului): pe de altă parte, prin rugăciune mai intensă, prin fapte bune şi îndepărtarea de păcate, care pot fi săvârşite cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Istoria religiilor ne arată că nu numai creştinismul, ci şi alte religii străvechi au recomandat şi au practicat postul, convinse că mintea şi activitatea ei (gândirea) sunt influenţate de hrană (gândim în funcţie de ceea ce mâncăm).
În timpul procesului digestiv, 70 % din energia noastră este utilizată pentru digestie. În momentul în care corpul nu mai este pus în măsura de a utiliza energia pentru aceasta, se vede nevoit să-şi restructureze întregul sistem de prelucrare, absorbţie, eliminare. Rămâne activ procesul de dezasimilaţie, care este mult mai economic din punct de vedere al consumului energetic pentru organism. În cazul omului deplin sănătos vom observa în timpul postului complet o capacitate mult mai mare de muncă, o îmbunătăţire a performanţelor fizice şi – mai ales - intelectuale. În cazul persoanelor care se confruntă cu afecţiuni fizice, dar nu numai, în timpul postului cea mai mare parte din energie va fi mobilizată pentru refacerea echilibrului , a ceea ce a fost perturbat.
Un om sănătos are posibilitatea de a rezista fără hrană până la 100 de zile. Recordul în materie de post negru a fost realizat în America, 90 de zile de post. Postul negru ţinut de credincioşii creştini depăşeşte limitele de înţelegere ale medicinei. Există o serie de 10-15 nume de creştini care au trăit fără hrană ani şi chiar zeci de ani.
Postul negru se ţine săptămânal începând de noaptea de la ora 00:00 şi se termină a doua zi la ora 00:00. În acest interval de timp nu se va mânca absolut nimic, dar se va bea apă în cantitate suficientă. Acest tip de post este bine să fie ţinut o zi pe săptămână, cel mai bine miercurea sau vinerea. Se va evita ţinerea postului negru în ziua de luni.
Recomandări pentru postul negru de o zi
· seara, înainte de post, este bine să se consume o masă uşoară: lapte, salate, fructe yang;
· a nu se mânca nimic de la trezire până la aceeaşi oră, a doua zi;
· a se bea apă în timpul postului;
· se recomandă citirea textelor cu caracter spiritual;
· se recomandă evitarea efortului violent, a zgomotului, agitaţiei, dar totodată însuşirea unei atitudini dinamice, active;
· postul nu este un prilej de tristeţe, angoasă, melancolie sau lenevie;
· a doua zi la prima masă nu este recomandată o masă grea; este indicat în prealabil consumul de fructe, polen, miere de albine;
· este foarte important modul în care se face ieşirea din post; atât în cazul posturilor de lungă durată, cât şi în cazul celor mai scurte sau a curelor, ieşirea din post este bine să se facă treptat, mai întâi cu sucuri de fructe, lichide multe, apoi treptat să se înglobeze hrană solidă;
· în cazul unui post de 40 de zile este bine ca revenirea să dureze 10 zile, pentru a-i acorda organismului răgazul necesar pentru a se adapta din nou la prelucrarea sistematică a alimentelor.
Postul nu este acelaşi lucru cu vegetarianismul. Ca parte integrantă şi componentă fundamentală în speciala religiei ortodoxe, se comportă ca un catalizator al stărilor spirituale benefice, înlesnind comuniunea cu Dumnezeu.
Este un adevăr fundamental acela că omul care practică virtuţile creştine, trăind în Duh şi împlinind voia lui Dumnezeu, va fi ferit de orice rău trupesc. Pentru cei care practică postul ca pe o terapie în vederea ameliorării stării generale de sănătate, sau în vederea vindecării de anumite maladii organice sau alte boli, este bine de reţinut că terapia prin post este extrem de eficientă în următoarele cazuri majore:
- exces de masă corporală
- depuneri de ţesut adipos
- obezitate
- sedentarism
- probleme de digestie şi de metabolism
- apetit greu de controlat
- boli grave datorate – intoxicării treptate
- fumatului
- consumului excesiv de carne
- alcoolismului
- consumului de narcotice
- cancer
- boli venerice
- boli ale tubului digestiv
- afecţiuni infecţioase acute de tipul gripei
Postul nu este doar un regim alimentar. Alimentarea vegetariană, pentru a se numi post, trebuie unită cu smerenia, cu rugăciunea, cu iubirea şi cu filantropia. Postul, pentru creştini, nu este numai o luptă împotriva Satanei, ci şi împotriva propriilor porniri care ne-ar putea duce la păcat. “Stăpâneşte-ţi pântecele înainte să te stăpânească el”, spune Sfântul Ioan Sinaitul. Postul adevărat este fuga de păcat şi cultivarea virtuţii. Finalitatea postului este îmbunătăţirea stării morale a creştinului, curăţirea trupului şi a sufletului astfel încât să devină mai apt de prezenţa lui Dumnezeu în noi.
Postul este cea mai simplă expresie a ceea ce se numeşte stare de jertfă, pentru că acum se renunţă din punct de vedere alimentar – la ceea ce – de fapt – ne e permis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu